PSD și separația puterilor în stat

„Separarea puterilor în stat” este un termen politic creat și folosit pentru prima dată de gânditorul politic francez al epocii Iluminismului Charles de Secondat, Baron de Montesquieu, constituind un model de guvernare a tuturor statelor democratice de astăzi. Conform acestui model, puterea statului trebuie divizată în diferite compartimente cu puteri și responsabilități separate și independente. Cea mai normală separare a acestor puteri este cea tripartită, care se întâlnește la majoritatea națiunilor moderne, unde este vorba de puterile legislativă, judiciară și executivă, cu mențiunea că aceste funcții nu au voie să se afle în aceeași mână [Wikipedia].
 
Așadar, cele trei puteri nu au voie să se afle în aceeași mână, tocmai pentru a forma un echilibru între forțe și pentru ca ele să se poată controla reciproc. Dacă, totuși, cele trei puteri se găsesc în aceeași mână, statul nu se mai poate numi unul democratic, ci devine unul absolutist. Tehnic vorbind, această anomalie transformă un stat democratic într-o dictatură cât se poate de veritabilă. Și, ca și cum nu ar fi fost suficient, în acest caz, puterea în stat nu se va afla, așa cum s-ar putea crede, în mâna membrilor unui partid sau al unei coaliții, ci în mâna a doar câtorva lideri ai acestor partide, foarte puțini la număr.
Acum, dacă ne referim concret la situația din România, coaliția PSD-ALDE are deja în mâna legislativul și executivul, plus o seamă de alte instrumente extrem de importante, așa cum ar fi CCR, Avocatul Poporului, CNA, CNCD, președinți de consilii județene, circa 80% dintre primari și consilieri, directorii de școli etc. Ce-i mai lipsește din panoplie acestui binom toxic, pentru ca România să se transforme într-o dictatură? Ați ghicit: Justiția.
Ei bine, se fac pregătiri intense în acest sens, pe mai multe planuri. Pe de o parte, se dorește înlocuirea șefilor parchetelor și a serviciilor de informații cu oameni proprii, cât mai docili. Pentru asta, însă, e nevoie ca Președintele să fie scos pe tușă. Iar planul prevede punerea Președintelui în poziție de offside cu ajutorul CCR, care a forțat interpretarea Constituției și a găsit un conflict acolo unde el nu exista, de fapt: între Guvern și Președinție.
 
Cum s-a ajuns aici? Foarte simplu: ministrul Justiției a inventat niște motive puerile, pentru a cere demiterea șefei DNA. La această cerere, tocmai pentru că era extrem de slab motivată, CSM a dat aviz negativ, dar ministrul Justiției, în mod ciudat, nu a semnalat la CCR un conflict între instituțiile statului. De ce? Pentru că ținta era, de fapt, Președintele României. Așa că, urmându-și planul și prezentând aceleași motive, ministrul Toader i-a cerut și Președintelui același lucru: s-o demită pe Koveși. Nu a avut importanță că CSM-ul se pronunțase deja și considerase invalide acele motive. Cu această ocazie, câțiva dintre liderii PSD au ieșit public spunând ca, dacă Președintele ar refuza cererea, nu ar exista motive pentru a-l suspenda. Această mutare era menită să-i creeze Președintelui o falsă senzație de siguranță.
 
După examinarea cererii și a motivării ei, Președintele a respins, la rândul său, cererea, considerând că motivele invocate nu sunt suficiente pentru a da curs cererii. Ei bine, asta și urmăreau, de fapt, liderii PSD/ALDE. Acum, intră în joc CCR, care este sesizată de același ministru, pe motiv că ar exista un conflict între Guvern și Președinție.
 
În realitate, legiuitorul a dorit ca Președintele să aibă ultimul cuvânt în numirea și demiterea procurorilor șefi. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca ministrul Justiției să aibă această prerogativă, atunci Președintele nici măcar nu ar mai fi fost pomenit. Prin urmare, conflictul a fost inventat de CCR, pentru că era nevoie de un pretext pentru suspendarea lui Iohannis. Odată suspendat, președinte interimar ar deveni Tăriceanu sau – în cazul în care acesta declină această însărcinare cu un pretext oarecare – Dragnea. Adică, un infractor deja dovedit. Și e posibil ca, în curând, la acest titlu să i se atașeze și un altul, cel de recidivist.
În realitate, însă, nu are nici o importanță care dintre cei doi vor prelua interimatul, pentru că, așa cum am spus de la bun început, scopul final e acela de a-i demite pe toți șefii de Parchete și de servicii secrete, pentru a-i înlocui cu oameni dispuși să execute comenzile politice. Așa cum s-a întâmplat și cu funcția de prim ministru, de altfel: cine nu a executat comenzile venite de la Partid a fost imediat revocat, chiar cu riscul de a arunca țara în haos. Ca o curiozitate, printre posibilele nominalizări la șefia acestor instituții de forță ar putea fi Florin Iordache, Eugen Nicolicea, Șerban Nicolae, Codrin Ștefănescu, Liviu Pleșoianu etc.
 
Pe de altă parte, se adaugă și un atac legislativ extrem de precis, care urmărește să-i ia Președintelui prerogativele de a-i mai putea numi sau demite pe șefii Parchetelor, pe cei ai serviciilor secrete sau ambasadorii. Poate și altele, cum ar fi acelea de a reprezenta România în cadrul întâlnirilor oficiale, acela de a parafa acordurile internaționale, de a prezida, eventual, ședințele speciale de Guvern sau pe cele ale CSAT etc., cu scopul de a-l reduce pe Președinte la un simplu element decorativ, în ciuda celor peste 6 milioane de voturi primite de la electori.
 
La toate acestea se adaugă ultima lovitură, cea mortală, dată statului de drept: trecerea Inspecției Judiciare în subordinea ministerului Justiției. În acest fel, judecătorii și procurorii vor fi oricând la mâna ministrului, pentru că inspectorii vor putea lua măsuri la fel de aberante și părtinitoare împotriva magistraților „rebeli”, ca și judecătorii CCR în privința așa-zisului conflict între Guvern și Președinție. Și orice contestație ar deveni inutilă, pentru că aceasta ar ajunge la Procurorul General de pe lângă ÎCCJ, care, pe perioada cât Președintele ar fi suspendat, ar fi fost deja înlocuit cu un om al PSD.
 
În continuare, ministrul Justiției, precum și presa aservită, vor continua să-i ceară public Președintelui să execute imediat și întocmai decizia ilegală a CCR. În realitate, însă, ei nu vor altceva decât să pregătească opinia publică pentru următoarea mutare: suspendarea primului om în stat.
 
Iohannis se află, în acest moment, într-o situație dificilă, pentru că nu are o mutare câștigătoare:
– dacă o demite pe Koveși, poate să-și ia adio de la al doilea mandat; în plus, va mai primi și alte solicitări de acest gen de la același ministru al Justiției, ceea ce îl va pune într-o situație penibilă față de ambele tabere, pentru că va trebui să le accepte și pe acelea;
– dacă n-o demite, el va fi suspendat și riscă, cel puțin teoretic, să nu ducă mandatul până la capăt.
De aceea, cred ca Președintele va alege cea de-a doua variantă, care, deși riscantă, îi permite, totuși, să rămână cu fruntea sus și să spere la un al doilea mandat.
 
Cât despre cea de-a treia putere în stat, n-o mai poate apăra decât poporul.
Facebook Comments
Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *